INVITAŢIE LA OPERĂ Carmen de Georges Bizet


Opera Brasov va invita la sectacolul de operă CARMEN de Georges Bizet.

Dacă s-ar cere să spui totul despre Operă într-un singur cuvânt,acela ar fi “CARMEN”. Nu există teatru de Operă în lume care să nu aibă în repertoriu “CARMEN”. Nu există meloman care să nu dorească să revadă “CARMEN”. Şi…nu există braşovean să nu revină în Sala Operei sa vadă “CARMEN”aşa cum a gândit-o şi a pus-o în scenă un regizor desăvârşit, Dr. Cristian Mihăilescu. Dragoste,disperare,răzbunare …toate în povestea frumoasei ţigănci, o vânzătoare de ţigări,cântând ,dansând ,seducând cu farmecele sale mulţimea de admiratori,intr-o piata din Sevilla, dintr-o Spanie romantica din jurul anilor 1820. In final insa,nici îndrăzneala şi nici farmecul clocotitoarei ţigănci, nu reuşesc să o salveze de răzbunarea lui Don Jose,iubitul înşelat.

Premiera la Paris in martie 1875- “Carmen”, preferata melomanilor şi deasemenea cea mai cântată operă în lume, a fost un eşec total pentru George Bizet.Poate tocmai această dezamăgire avea să-i aduca moartea, trei luni mai târziu, fără să poată bănui că ultima sa creaţie,nu numai că avea să reziste timpului, dar va fi şi cea mai apreciată.
Puţini cunosc poate ca “Habanera” din opera “Carmen”, i-a fost inspirată lui George Bizet,aproape notă cu notă, de una din melodiile lui Yradier,publicată într-o colecţie de cântece la mijlocul secolului trecut, la Buenos Aires.Sebastian Yradier s-a stins in 1865, fără să bănuiască nici el răspândirea universală a cântecului său. Ritmul de habaneră,este de fapt ritmul care a dat naştere unuia dintre cele mai populare dansuri ale timpurilor noastre:TANGOUL.
Prezentare: Cornelia Petre

Regia: Cristian Mihăilescu.

Distribuţie în data:

2014-01-18: Dirijor: Victor Dumănescu, Asineta Răducan, Simona Mărcan, Corina Klein, Cristina Roşu, Cosmin Marcovici, Adrian Mărcan, Filip Panait (Bucureşti), Paul Tomescu, Nicolae Zaharia, Mugurel Oancea (debut).
2013-04-13: Dirijor – Ciprian Teodorascu, Carmen Topciu, Cosmin Marcovici (Don Hose)- invitat de la Opera Nationala-Iasi, Maria Petcu (Micaela), Lacramioara Schuller (Frasquita), Cristina Rosu (Mercedes), Valentin Marele(Escamillo), Marian Reste ,Vitalii Dumitru, Cristian Fieraru ,Nicolae Zaharia.
2012-10-05: TRAIAN ICHIM, Gabriela Hazarian, Cosmin Marcovici, Valentin Marele, Lăcrămioara Schuller, Cristina Roşu, Marian Reşte, Valentin Vasopol, Paul Tomescu , Cristian Fieraru

Din distribuţii anterioare: Nicoleta Chirila, Masrius Gosa, Vitalii Dumitru, Cristian Fieraru, Claudiu Bugnar, Iulia Coseriu, Ramona Mezei, Dorin Coseriu, Dorel Munteanu, Nermina Damian, Gabriela Hazarian, Cristina Radu, Lăcrămioara Schuller, Valentin Marele, Dan Popescu, CARMEN TOPCIU, MARIA PETCU, Corina Klein, Adrian Marcan, Nicolae Zaharia.

Carmen este o operă cu muzica compusă de Georges Bizet pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy, după nuvela omonimă a lui Prosper Mérimée.

Premiera operei a avut loc la „Opéra Comique” din Paris, la 3 martie 1875.
Acțiunea
Actul I

Într-o piață din Sevilla, soldații se amuză pe seama trecătorilor. Le trezește interesul frumoasa Micaëla, o tânără de la țară, venită să-și caute iubitul, pe Don José. Apar muncitoarele de la manufactura de tabac. Între ele se remarcă senzuala Carmen, care încearcă să-l provoace pe Don José. Intâlnirea Micaëlei cu Don José prilejuiește rememorarea amintirilor legate de satul lor natal. La manufactură izbucnește un scandal, ce culminează cu arestarea lui Carmen. Ea îl vrăjește pe Don José și, în schimbul promisiunilor de a-l reîntâlni, acesta o ajută să fugă.
Actul II

La hanul lui Lilas Pastia se întâlnesc, pentru a petrece, țigani și contrabandiști. Apariția toreadorului Escamillo le stârnește entuziasmul. Cucerit de farmecul frumoasei Carmen, Escamillo îi propune sa-l urmeze; ea îl așteapta însa pe iubitul ei, Don José. Acesta vine, iar Carmen cântă și dansează pentru el. Conjunctura nu-i permite lui Don José să se mai întoarcă la garnizoană, fiind nevoit să se alăture contrabandiștilor.
Actul III

Don José regretă că a dezertat, constatând, în plus, că nici Carmen nu-l mai iubeste. Aceasta îsi ghiceste în cărți, de unde afla că va muri curând. Micaëla îi aduce lui Don José vestea iminentei morți a mamei sale. El va trebui să plece, chinuit însă de gândul că, între timp, Carmen se îndrăgostise de Escamillo.
Actul IV

Inainte de începerea coridei, Carmen și Escamillo își mărturisesc iubirea, în timp ce Don José, ascuns, îi urmărește. Cu toate insistențele lui Don José, Carmen refuză categoric să-l urmeze, iar el, înnebunit de gelozie, o ucide.

Mussorgsky – Boris Godunov


Opera Boris Godunov a fost compusă de Modest Mussorgski, (1839-1881). Este o capodoperă a compozitorului rus, tema operei fiind o dramă din timpul țarului Boris Godunov (1598 – 1605). Libretul a folosit motivele din romanul cu același nume scris de Pușkin.
In afară de drama (Cronica dramatică a țarului Boris și Grișca Otrepieff) a lui Alexandru Sergeievici Pușkin, Mussorgski a folosit ca surse de inspirație „Istoria Imperiului Rus” de N. M. Karamțin (1816-1829), care a servit deja ca izvor (1825) pentru opera lui Pușkin, ca și opera „Evul mediu în Rusia” (1867) scris de Ivan Chudiakov. Intre anii 1868 și 1870 apare prima variantă, varianta a doua din anul 1872 fiind mai cunoscută. Lipsa unui rol important feminin, apare ca o piedică la acceptarea pe scară largă a operei, ceace duce la introducerea ulterioară a unei compoziției muzicale și a rolului Marinei în februarie 1872. Această versiune este prezentată la data de 27 ianuarie 1874 în teatrul Mariinski din St. Petersburg, au avut loc 25 de reprezentații după care probabil din motive politice va fi interzisă.

Invitatie la opera : Charles Gounod, Faust


Faust este o operă în cinci acte (7 tablouri). Muzica este compusă de Charles Gounod pe un libret de Jules Barbier și Michel Carre (după drama „Faust” a lui Johann Wolfgang von Goethe).

Premiera operei a avut loc la 19 martie 1859, la „Théâtre Lyrique” din Paris.
Acțiunea se petrece în Germania secolului al XVI-lea.
Actul I
Tabloul 1

Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (Spiritul Pământului). Acesta apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei.
Actul II
Tabloul 2

În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin (bariton) stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner (bariton) începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe. Apare Margareta (soprană). Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.
Tabloul 3

În grădina Margaretei, tânărul Siebel (soprană) vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așază o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria.
Actul III
Tabloul 4

Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o.
Tabloul 5

Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.
Actul IV
Tabloul 6

„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.
Actul V
Tabloul 7

Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude glasul lui Mefisto: “E OSANDITA!!! HAI VINO VINO “, dar de sus, din înălțimile cerului, voci limpezi rostesc: “E MANTUITAAA… !!!”. Sufletul Margaretei se înalță la cer. EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL, CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN FEMININUL NE INALȚĂ IN TĂRIE

Giuseppe Verdi, Don Carlo


Don Carlos este o operă, prezentată în diverse versiuni, de Giuseppe Verdi, după un libret de Josephe Méry și Camille du Locle, bazat pe piesa omonimă de Friedrich von Schiller. Versiunea originală (în limba franceză) a avut 5 acte, spre deosebire de versiunea ulterioară, în limba italiană, restrânsă la 4 acte. Actualmente se prezintă predominant o altă versiune, tot în italiană, dar în 5 acte.

Premiera operei a avut loc la “L’Opéra de Paris” în ziua de 11 martie 1867.

Durata operei: circa 4 ore.

Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: Franța (actul 1) și Spania (restul actelor), în jurul anului 1560.
Personajele principale

Regele Filip al II-lea al Spaniei, personaj istoric real (bas)
Don Carlos, fiul său, infant al Spaniei (tenor)
Rodrigues (Rodrigo), marchiz (mai târziu duce) de Posa, prietenul lui Don Carlos (bariton)
Elisabeta de Valois, fiica regelui Franței, mai târziu regina Spaniei (soprană)
Prințesa Eboli, damă la curtea Elisabetei (mezzosoprană)
Marele Inchizitor (bas)
Povestea lui Don Carlo

Don Carlo, ACT 1
Franța și Spania sunt în război. Don Carlo, fiul regelui Spaniei, dar nu moștenitor al tronului, a venit în secret în Franța. De întâmplare, el se întâlnește cu Elisabeth, logodnica lui și pe care el nu a întâlnit, și cei doi cădea instantaneu în dragoste. Ei devin chiar mai fericiți atunci când dezvăluie identitatea lor. În depărtare, un tun sunete de semnalizare la sfârșitul războiului. Momente mai târziu, Elisabeta se spune că de Thibault ca o condiție a tratatului de pace, tatăl ei a dat mâna ei în căsătorie a tatălui lui Don Carlo în loc. Vestea este confirmată de Lerma, ambasadorul spaniol. Elisabeth este rupt, dar decide să fie de acord cu condiția, în scopul de a susține tratatul de pace. Ea lasă în urmă Don Carlo, care este de neconsolat.

Don Carlo, ACT 2
Înapoi în Spania, Don Carlo se află lamentabil în mănăstirile Sf. Just, unde bunicul său a intrat o dată și a devenit un calugar mulți ani înainte, în scopul de a scăpa de sarcinile și responsabilitățile pe tron, contemplând pierderea lui dragoste adevărată și căsătoria ei la tatăl său. El este abordat de un om pe nume Rodrigo. El este marchizul de Posa, care a venit din Flandra care caută mijloace pentru a pune capăt opresiunii lor spaniolă. Don Carlo îi spune că el este în dragoste cu pas sa-mama. Rodrigo-l îndeamnă să uite de ei și să se alăture cauzei sale și să lupte pentru independență Flandra. Don Carlo este de acord și cei doi bărbați jur prietenie și loialitate.

Într-o grădină din afara bisericii, Prințesa Eboli cântă un cântec de dragoste despre un rege maur la tribunal ei. Atunci când sosește Regina Elisabeta, Rodrigo oferă o misivă din Franța, împreună cu o notă secretă a ei de la Don Carlo. După un pic de nudging de Rodrigo, ea în cele din urmă de acord să se întâlnească cu Don Carlo singur. Don Carlo cere Elisabeta să-i convingă pe tatăl său să-i permită să meargă la Flandra, și ea este de acord rapid. Găsirea concedierea ei rapid de el șocant, el mărturisește dragostea lui pentru ea încă o dată. Ea îi spune că nu este în măsură să se întoarcă dragostea lui. Don Carlo fuge cu inima zdrobită. Momente mai târziu, regele Filippo, tatăl Don Carlo lui, găsește regina lui nesupravegheat. El trage o doamnă-în-așteptare și Elisabeth plange plecarea ei. Regele este abordat de către Rodrigo, care cere pentru el pentru a ușura pe opresiunea spaniol. Deși Regele favorizează caracterul lui, el spune că nu este posibil. Regele, apoi, îl avertizează că acestea vor fi cu ochii pe el. Când Rodrigo iese din grădină, Regele spune ajutor sa că ei vor păstra, de asemenea, un ochi pe Regina.

Don Carlo, ACT 3
Elisabeth nu vrea să participe la o încoronare mai târziu în acea seară, așa că instruiește Prințesa Eboli pentru a nu o mască și să participe la petrecere îmbrăcat ca ei. Ea este de acord să facă acest lucru și participă la partidul fara probleme. Don Carlo, care a primit o scrisoare prin care solicita o întâlnire cu el în grădină, apare la petrecere. Nota este de la Eboli, dar Don Carlo crede că este de la Elisabeth. El se întâlnește o femeie deghizată și mărturisește dragostea lui pentru ea. Suspecteze ceva este greșit, Eboli indeparteaza masca ei și Don Carlo este îngrozit că secretul a fost dezvăluit. Rodrigo ajunge la fel de Eboli amenință să-i spun regelui. Rodrigo o intimidează și ea fuge. Temandu-se de viitor Don Carlo, Rodrigo nevoie de orice documente incriminatoare din Don Carlo.

În afara bisericii, o mare mulțime de oameni sa adunat pentru a viziona o paradă de eretici a fi duce la execuțiile lor. Trailing parada este Don Carlo și un grup de deputați flamande. Atunci când pledează pentru clemența eretici, regele Filippo le neagă și Don Carlo atrage furios sabia împotriva tatălui său. Rodrigo dezarmează repede prietenul său, chiar dacă oamenii regelui nu îndrăznesc să-l atace. Regele este impresionat de Rodrigo și-l promovează la Duke. Ca rugurile sunt aprinse și ereticii pregătit pentru moarte, cerurile deschise și o voce angelica anunță că sufletele lor vor găsi pacea.

Don Carlo, ACT 4
Regele Filippo stă singur în dormitorul lui contempla aparentă indiferență soției sale față de el. El solicită, în său Marele Inchizitor, care a fost păstrarea ceas pe Rodrigo și Elisabeth. El spune regelui că Rodrigo și Don Carlo ar trebui să fie executat. În cazul în care inchizitor frunze, Elisabeth se execută în camera strigând că cutia ei de bijuterii a fost furat. Regele preia caseta care a descoperit-o mai devreme. Când a pries a deschide caseta, un mic portret al lui Don Carlo cade din ea pe podea. El îl acuză pe soția lui de adulter. Când ea leșină și se prăbușește, Prințesa Eboli mărturisește a furat caseta de bijuterii și recunoaște imaginea face parte din ea. Ea admite, de asemenea, că a fost o dată amanta regelui. Umplut cu regret, regele își cere scuze față de soția sa. Eboli cerem scuze abundent, dar regina se simte trădat și trimite-o departe la o mănăstire.

Rodrigo vizitează Don Carlo, în celula sa și îi spune că el a permis documente incriminatoare Don Carlo de a fi găsit. Cu toate acestea, Rodrigo a luat vina pentru insurecției. Când el ia concediu, el este împușcat și ucis de către oamenii de inchizitor. Regele Filippo iartă pe fiul său la fel ca un furios furtuni mob închisoare. Din fericire pentru Rege, Inchizitor și oamenii lui sunt în măsură să escorta in siguranta pe Rege departe.

Don Carlo, ACT 5
În mănăstirile din St Just, Elisabeth a decis pentru a ajuta la Don Carlo merge în Flandra. Don Carlos intră și cei doi au un adio definitiv și să se roage ca ei să se întâlnească din nou în cer. Acestea sunt întrerupte de regele Filippo și Inchizitor, care anunță că nu va fi un sacrificiu dublu făcut în acea noapte. Don Carlo atrage sabia împotriva bărbaților inchizitor lui. Înainte de lupta poate merge mai departe, vocea bunicului Don Carlo este auzit. Dintr-o dată, spre groaza tuturor, mormântul bunicului său se deschide și o mână apucă umărul Don Carlo, trage-l înapoi în mormânt.

RIGOLETTO – GIUSEPPE VERDI


Rigoletto este o operă în trei acte de Giuseppe Verdi.

Libretul de Francesco Maria Piave, adaptat după piesa Regele se amuză de Victor Hugo.

Durata operei: cca 2 ore.

Premiera operei a avut loc la 11 martie 1851, la Teatro La Fenice din Veneția.

Locul și perioada acțiunii: Mantova (Italia), în secolul al XVI-lea
Personajele principale

Ducele de Mantova (tenor)
Rigoletto, bufonul ducelui de Mantova (bariton)
Gilda, fiica lui Rigoletto (soprană)
Giovanna, prietena Gildei (contralto)
Contele de Monterone (bas)
Contele Ceprano (bariton)
Contesa Ceprano (soprană)
Marullo, un cavaler (bariton)
Borsa, un curtean (tenor)
Sparafucile, un asasin de profesie (bas)
Maddalena, sora lui Sparafucile (mezzosoprană)

Acțiunea
Actul I

O petrecere la curtea Ducelui de Mantova. Tânărul duce povestește unui curtean că îl interesează o fată frumoasă pe care a văzut-o recent la biserică. El își afirmă concepțiile libertine despre dragoste, în aria “Pentru mine, toate femeile sunt la fel”. Bufonul Rigoletto se poartă în mod servil față de duce și își bate joc de cei cărora ducele le-a violat soțiile sau fiicele. Un curtean răspândește zvonul că Rigoletto ar avea o amantă secretă. Un conte tânăr, adânc jignit de bufon, plănuiește o răzbunare împreună cu alți curteni. Apoi un conte bătrân, îndurerat de umilirea fiicei sale, îl blestemă în mod solemn pe bufon.

Bufonul Rigoletto se întoarce târziu la locuința sa înconjurată de un gard înalt, în vecinătatea casei contelui cel tânăr pe care l-a jignit. Este acostat pe drum de un necunoscut, care se recomandă Sparafucile și își oferă serviciile de ucigaș profesionist. Rigoletto îl alungă. Bântuit de remușcări, obsedat de blestemul bătrânului conte, Rigoletto se simte și el tot un ucigaș. El spune: “Suntem la fel, eu cu limba, el cu pumnalul”. Intrând în casă, bufonul e întâmpinat de fiica sa Gilda, pe care o ține ascunsă pentru a o feri de viața desfrânată de la curte. Gilda îl asigură că nu a ieșit din casa decât pentru slujba de la biserică. Rigoletto părăsește casa pentru un timp foarte scurt. Ducele de Mantova, deghizat în student sărac, pătrunde în curtea casei și se ascunde după un copac. De aici, el aude cum Gilda îi povestește guvernantei despre un tânăr admirator care a urmărit-o de la biserică până acasă. Este vorba desigur despre Ducele de Mantova, care iese din ascunzătoare și îi face Gildei declarații de dragoste pasionate. El se recomandă cu un nume fals: Gualtier Malde. Gilda se îndrăgostește de așa-zisul student și după plecarea lui ea cântă aria “Nume drag ce-ntâia dată face inima-mi să bată…”. Între timp, pe stradă se adună curtenii instigați de contele cel tânăr să se răzbune pe Rigoletto. Toți își închipuie că Gilda este amanta bufonului. Când Rigoletto se întoarce, el este atras într-o capcană. Legat la ochi, bufonul acceptă de bună voie să participe la presupusa răpire a soției contelui cel tânăr, vecinul lui. Dar după ce e lăsat singur și își scoate legătura de la ochi, Rigoletto înțelege cu groază că el însuși a sprijinit scara pe care s-au urcat în casa lui răpitorii propriei sale fiice.
Actul II

Ducele de Mantova află cu încântare că Gilda a fost răpită și se află în palat. Rigoletto vine la palat să-și caute fiica și curtenii ranchinoși își bat joc de durerea lui. După un timp, Gilda vine în brațele tatălui ei și îi povestește plângând că a fost răpită și violată. De afară se aude din nou blestemul contelui cel bătrân care e în drum spre închisoare. Dragostea Gildei pentru duce e atât de mare, încât ea are putere să-l ierte și încearcă să tempereze setea de răzbunare a tatălui ei.
Actul III

Rigoletto încearcă s-o convingă pe Gilda de caracterul josnic al Ducelui de Mantova, sperând că o va “vindeca” de dragoste. În acest scop, o aduce la taverna ucigașului Sparafucile, unde ducele va veni ademenit de sora ucigașului. Rigoletto și Gilda se ascund și urmăresc prin fereastra tavernei cum vine ducele deghizat în ofițer de cavalerie. El cântă o arie despre frivolitatea femeii: “Femeia e schimbătoare…”. Gilda vede cu durere cum ducele îi face curte surorii ucigașului. Rigoletto o trimite acasă pe Gilda, spunându-i să se îmbrace cu haine bărbătești pentru că intenționează să fugă cu ea din Mantova. După plecarea Gildei, Rigoletto confirma contractul pe care l-a făcut cu Sparafucile: Ducele de Mantova urmează să fie ucis până la miezul nopții, iar apoi bufonul trebuie să vină ca să arunce cadavrul în râu. După plecarea lui Rigoletto, se pornește o furtună năpraznică. Amețit de băutură, Ducele de Mantova se duce într-o cameră să se culce. Rămași singuri, Sparafucile și sora lui discută despre crima plănuită. Sora ucigașului se simte atrasă de duce și ar vrea să-l salveze, dar tentația banilor e prea mare. Până la urmă, cei doi ajung la o înțelegere: dacă până la miezul nopții va veni la tavernă un străin să se adăpostească de furtună, îl vor ucide și îi vor preda lui Rigoletto alt cadavru. Conversația lor este interceptată de Gilda, pe care dorul pentru duce a făcut-o să se întoarcă la tavernă îmbrăcată în haine bărbătești, ca să-l vadă pentru ultima oară. Din dragoste și disperare, ea se decide să se sacrifice pentru duce. Deschide ușa și e înjunghiată, în timp ce tunetele furtunii cutremura tavernă. În zori, Rigoletto vine cu banii și primește un sac, în care i se spune că e cadavrul ducelui. Ajungând cu sacul la malul râului, Rigoletto aude vocea Ducelui de Mantova care se întoarcea acasă după potolirea furtunii. Ducele cântă: “Femeia e schimbătoare…”. Bufonul deschide sacul și e îngrozit când o găsesște pe Gilda care încă mai trăiește. Tatăl și fiica își iau rămas bun și își cer unul altuia iertare. Gilda moare în brațele lui Rigoletto. Cutremurat de durere, bufonul își amintește blestemul contelui bătrân.

Verdi – Nabucco


Nabucco este o operă compusă de Giuseppe Verdi în 1841 pe un libret de Temistocle Solera.

Premiera a avut loc la Teatro alla Scala (“Scala”) din Milano la 9 martie 1842.

Durate operei: 2 1/4 ore.

Nabucco este prescurtarea numelui regelui asirian al Babilonului Nabucodonosor al doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr.

Cele două teme principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon, precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine, adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și elibrerează pe evrei din robie.

Personajele principale

Nabucco, regele Babilonului (bariton)
Abigaille, presupusa primă fiică a lui Nabucco (soprană)
Fenena, cea de a doua fiică a lui Nabucco (mezzosoprană)
Ismaele, tânăr ofițer, nepotul lui Zedechia (regele Ierusalimului), îndrăgostit de Fenena (tenor)
Zaccaria, profet al evreilor (bas)
Anna, sora lui Zaccaria (soprană)
Abdallo, paznic babilonian (tenor)

Acțiunea
Actul I

Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena, Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește soldaților să dea foc templului.

Ne aflăm acum la Babilon, unde au fost deportați în robie și prizonierat evreii rămași în viață. Ne sunt înfățișate grădinile Abigaillei. Ea găsește un pergament ce dovedește că nu e fiica lui Nabucco, ci doar o sclavă pe care el o adoptase.
Actul II

Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco. Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”. Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește. “Cerul l-a pedepsit pe semeț” spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: “Splendoarea lui Baal strălucește veșnic” afirmă ea în vreme ce cortina cade.

Următorul tablou se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid. Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism, aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“ (“Zburați, gânduri”). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului distrus.
Actul III

Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit.

Ultimul tablou începe cu un marș funebru ce însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal. Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor.
Corul prizonierilor evrei „Va pensiero” din actul II

Va’, pensiero, sull’ali dorate.

Va’, ti posa sui clivi, sui coll,

ove olezzano tepide e molli

l’aure dolci del suolo natal!

Del Giordano le rive saluta,

di Sionne le torri atterrate.

O mia Patria, sì bella e perduta!

O membranza sì cara e fatal!

Arpa d’or dei fatidici vati,

perché muta dal salice pendi?

Le memorie del petto riaccendi,

ci favella del tempo che fu!

O simile di Solima ai fati,

traggi un suono di crudo lamento;

o t’ispiri il Signore un concento

che ne infonda al patire virtù

al patire virtù!

La Traviata – Giuseppe Verdi


Traviata (în italiană La traviata) este o operă în trei acte compusă de Giuseppe Verdi pe libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii.

Premiera operei a avut loc la Teatro La Fenice din Veneția, în data de 6 martie 1853. Prima reprezentație a fost un eșec, datorat în primul rând mediocrității interpretării. Abia la reprezentația din 6 mai 1854 pe mica scenă a teatrului San Benedetto, tot de la Veneția, opera a avut un real succes. [1]

La Timișoara, “La Traviata” a avut premiera în 9 februarie1855. [2] Premiera la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin” din Chișinău a avut loc la 12 octombrie 1962. [3]

Durata operei: cca 2 ½ ore.

Actul I
Violetta Valéry știe că va muri în curând, epuizat de viata agitat ca o curtezană. La o parte ea este introdus la Alfredo Germont, care a fost fascinat de ei pentru o lungă perioadă de timp. Zvonurile spun că el a fost întrebător după starea ei de sănătate .. în fiecare zi sunt Oaspeții amuzat de această atitudine aparent naivă și emoțional, și Ei cer Alfredo să propun un toast El sarbatoreste dragostea adevărată, și Violetta Răspunde la Lauda de dragoste gratuit ( Ansamblul: “Libiamo ne ‘Lieti calici” .) A .. este atins prin modul său sincer și onestitate Dintr-o data se simte slab, iar oaspeții se retrage numai Alfredo rămâne în urmă și declară dragostea lui. (Duet: “Un dì felice”) Nu există nici un loc pentru astfel de sentimente din viata ei, raspunsuri Violetta . Dar ea îi dă un Camellia, cerându-i să se întoarcă atunci când floarea a disparut. El își dă seama acest lucru înseamnă că el o va vedea din nou în ziua următoare. Singur, Violetta este sfâșiată de conflict emoții, ea nu vrea să renunțe la drum de viață, dar, în același timp, ea simte că Alfredo a trezit dorința de a fi cu adevărat iubit (“Ah, Fors’e lui … Sempre Libera “).

Actul II
Violetta are o viață alese cu Alfredo, și se bucură de dragostea lor în țară, departe de Society (“De” Miei Bollenti Spiriti “), Alfredo -. Atunci când descoperă că acest lucru este posibil doar pentru că Violetta a fost de vânzare de proprietate ei, pleacă imediat pentru Paris să-și procure bani . Violetta a primit o invitatie la un bal mascat, dar ea nu îi mai pasă de astfel de distrageri. în absența lui Alfredo, Tatăl său, Giorgio Germont, ei într-o vizită. El cere ca ea Separati de la Fiul Său, ca lor relație amenință căsătoria iminentă a fiicei sale .. (Duet: “angelo ne Pura siccome”), dar de-a lungul conversației lor, Germont vine să realizeze că Violetta nu este după bani a fiului său este o femeie care iubește altruist El face apel la lui Violetta generozitate de spirit și explică faptul că, de la un punct de vedere burghez, legătura ei cu Alfredo nu are nici un viitor. rezistență Violetta lui se diminueaza și ea în cele din urmă de acord să plece Alfredo pentru totdeauna. Numai după moartea ei trebuie să se afle adevărul despre ce sa întors la vechea ei de viață. Ea acceptă invitația la mingea și scrie o scrisoare de iubitul ei la revedere. Alfredo Întoarce , și în timp ce a citit scrisoarea, Tatăl Său Pare să-l consoleze (“Di Provenza”). Dar toate amintirile de acasă și o familie fericită nu poate preveni furios și gelos Alfredo din care caută răzbunare pentru trădare aparent Violetta lui.

La balul mascat, veste sa răspândit de separare Violetta si Alfredo lui. Există spectacole de dans grotești, ridiculizarea iubitul înșelat. Între timp, Violetta și noul ei iubit, Baron Douphol, au sosit. Alfredo și lupta baron de la masa de joc și Alfredo câștigă o avere: .. noroc la cărți, ghinion în dragoste Când toată lumea sa retras, Alfredo confruntă Violetta, care pretinde a fi cu adevărat în dragoste cu baronul În furia lui Alfredo cheamă oaspeții ca martori și declară că nu datorez Violetta nimic. El aruncă câștigurile sale la ea. Giorgio Germont, care a asistat la scena, mustră fiul său pentru comportamentul său. Baronul provoaca rivalul său la un duel.

Actul III
Violetta moare. Ultimul ei prieten rămas, doctore Grenvil, știe că ea are doar câteva ore de trăit. Tatălui Alfredo a scris la Violetta, informându-i că fiul său nu a fost rănit în duel. Plin de remușcări, el a spus el despre sacrificiul Violetta lui. Alfredo vrea să o alăture cât mai curând posibil. Violetta se teme că ar putea fi prea târziu (“Addio, del passato”). Sunetul de sărbători agresiv se aud din afara în timp ce Violetta este în agonie muritor. Dar Alfredo nu ajunge și la reuniunea umple Violetta cu o euforie finala .. (Duet: “Parigi, o cara”) Energia ei și bucurie exuberant de viață reveni Toate durere și suferință pare să fi lăsat-o-o iluzie finala, inainte de moartea ei susține .