Rugăciunea Postului Mare (Rugăciunea Sfântului Efrem Siru


Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
(o metanie mare)

Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
(o metanie mare)

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
(o metanie mare)

Apoi de trei ori stihurile următoare (cu câte o inchinăciune la fiecare stih):

Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului.
Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul.
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule miluieşte-mă.
Fără de număr am greşit, Doamne iartă-mă.

Se rosteşte din nou rugăciunea, cu câte o închinăciune la primele două strofe, iar la ultima cu metanie mare.

Metaniile şi închinăciunile sunt o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Ele simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.

Metanie mare – este însemnarea cu Sfânta Cruce şi apoi aplecarea cu evlavie a corpului, atingând cu genunchii, palmele şi fruntea pământul.

Închinăciune (sau metanie mică) – este însemnarea cu Sfânta Cruce şi apoi aplecarea cu evlavie a corpului, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii.

Rugăciunea de pocăinţă a Postului Mare

Perioada Postului Sfintelor Paşti este o perioadă în care suntem chemaţi la pocăinţă, la mai multă milostenie şi rugăciune. Specifică acestei perioade de asceză este Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, o rugăciune simplă, dar de o mare profunzime. Este socotită Rugăciunea Postului Mare, întrucât este o rugăciune de umilinţă şi adevărată smerenie.

Este însoţită de metanii, ca formă de eliberare a noastră de sub stăpânirea păcatului şi a toată răutatea din noi. Întreaga fiinţă – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului, sufletul se roagă prin şi în trup.

Atunci când este rostită în cadrul slujbelor, rugăciunea aceasta este însoţită de metanie nu individual, ci pentru toată biserica, de aceea preotul iese în faţă şi împreună cu el fac metaniile şi credincioşii din biserică şi slujitorii din altar – toată lumea este în stare de pocăinţă.

Dacă nu ne pocăim, nu simţim bucuria iertării şi deci, bucuria Învierii. Învierea nu este un spectacol exterior, este în primul rând o bucurie interioară. Şi dacă ne-am cerut iertarea păcatelor şi Dumnezeu ne-a dat-o ca urmare a pocăinţei, atunci simţim bucuria interioară a prezenţei lui Hristos cel înviat, în inimile noastre.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sintetizează întreaga lucrare a omului în ascensiunea sa duhovnicească spre mântuire, recapitulând într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie o adevărată verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului, în scopul eliberării de slăbiciunile sufleteşti ce ne împiedică să ne întoarcem către Dumnezeu.

Rânduiala Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul se face în toate zilele Postului Mare, iar creştinii o adaugă la pravila lor de rugăciune, dimineaţa şi seara. Cei mai evlavioşi şi râvnitori, o pot rosti cu mintea şi în alte momente ale zilei, câştigând astfel multă smerenie şi mângâiere sufletească.

Să rugăm pe Hristos Domnul să simţim atât pocăinţa, cât şi bucuria care vine prin rugăciune, să simţim atât iertarea păcatelor, cât şi dulceaţa rugăciunii. Amin.

One response to “Rugăciunea Postului Mare (Rugăciunea Sfântului Efrem Siru

  1. POSTUL SFINTELOR PAŞTI

    Bună ziua, iubiţi prieteni!
    Vreau să vă prezint câteva articole ce cuprind învăţături
    bisericeşti despre Postul Sfintelor Paşti. E bine să luăm aminte!

    Ce este postirea? Este intrarea si participarea noastra la acea experienta a lui Hristos prin care El ne elibereaza de sub totala dependenta de materie, hrana si lume.
    Daca nu stim unde duce postul, nu are sens sa postim si, in ultima instanta, nu are rost sa venim la Sfanta Liturghie.
    Vorba lui Constantin Noica, in Eseuri de Duminica: “Unii folosesc Duminicile pentru a se pierde, nu pentru a se reface. Se pierd in risipirea lor, intru care se imprastie toata saptamana, muncind degeaba pentru alte lucruri decat pentru cel principal”.

    Postul Sfintelor Pasti
    Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 27 februarie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.
    Postul Sfintelor Pasti – felul postirii
    In primele secole, unele persoane posteau doar in Vinerea Patimilor, altele doua zile inainte de Pasti, altii o saptamana, in vreme ce unii posteau opt saptamani.
    La sfarsitul secolului al III lea, Postul Sfintelor Pasti a fost impartit in postul prepascal (Postul Paresimilor) care tinea pana la Duminica Floriilor, cu o durata variabila si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii Domnului. Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Rasarit a adoptat ca durata acestui post sa fie de sapte saptamani, durata prezenta si astazi.
    Postul Mare era tinut cu rigozitate
    Canonul 69 apostolic osandea cu excomunicarea pe credinciosi si cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, in cazul in care acestia nu tineau Postul Sfintelor Pasti. Erau acceptate exceptiile, doar in caz de boala.
    Liturghia din Postul Sfintelor Pasti
    Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire. Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui, iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.
    In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor – Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
    “Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea”.
    Adrian Cocosila
    Postul si rolul lui in viata credinciosilor

    Sensul spiritual al postului in viata crestina si timpul nostru
    Postul si rolul lui in viata credinciosilor
    Precum bine se stie, postul este retinerea totala sau partiala de la anumite alimente si bauturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, in scop religios-moral. Aceasta retinere de la mancari si bauturi trebuie insa insotita si de retinerea de la ganduri, pofte, patimi si fapte rele, ceea ce inseamna ca postul trupesc trebuie sa fie insotit de post sufletesc. Postul este de origine si instituire divina, de aceea il gasim practicat din vremuri stravechi, intalnindu-l aproape in toate religiile si la toate popoarele. Dupa unii Sfinti Parinti ca: Vaisile cel Mare, Ioan Gura de Aur si altii, el isi are originea in rai, prin interzicerea data de Dumnezeu protoparintilor nostri de a manca din pomul oprit.
    Postul a fost practicat de evrei in Vechiul Testamment, fiind cerut si de Legea lui Moise (Deut. IX, 10; Lev. XVI, 29-31; Jud. XX, 26; I Regi VII, 6; Is. LVIII, 6; Ioil II, 15; Iona III, 5-8). Dupa exemplul Vechiului Testament, inainte de a-si incepe activitatea, Mantuitorul Hristos s-a retras in pustie, unde a postit 40 de zile si 40 de nopti (Matei IV, 2; Luca IV, 2), sanctionand astfel postul prin insusi exemplul Sau si desavarsindu-l prin aratarea sensului sau adevarat, ca si a modului in care trebuie sa fie practicat (Matei VI, 16-18), de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii (Matei XVII, 21; Marcu IX, 29).
    Sfintii Apostoli si ucenicii lor au continuat practica postului dupa exemplul Mantuitorului, pregatindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post si rugaciune (Fapte XIII, 3; XIV, 23) de asemenea au recomandat crestinilor practica postului ca obligatie generala (Can. 66 si 69 apost.; Const. Apost. V, 15; Marturiile lui Herma, Iustin Martirul, Policarp, Varnava si Clement Romanul).
    Sfintii Parinti din veacurile urmatoare au practicat si recomandat postul, subliniind valoarea deosebita a acestuia, iar prin hotararile unor Sinoade ecumenice si particulare, ca si prin canoanele unor Sfinti Parinti, postul a fost institutionalizat (can. 66 si 69 apost.; 89 sin VI ecum.; 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; 1 Dionisie al Alexandriei; 15 Petru al Alexandriei; 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a.).
    Dintre Sfintii Parinti care au subliniat in mod deosebit importanta postului amintim pe: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifaniu, Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Timotei si Teofil ai Alexandriei, Ioan Gura de Aur, Nichifor Marturisitorul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si altii. Ei nu uita insa sa accentueze ca postul trupesc fara cel sufletesc este lipsit de orice valoare morala.
    La inceput n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea. Dar unele existau de mai inainte.
    Conform Didahiei, zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul inainte de hirotonie, de botez si de impartasanie, inainte de Pasti si in zilele de miercuri si vineri. Dar nu in toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugarita spaniola Etheria noteaza in jurnalul ei (care dateaza din ultimul deceniu al veacului IV) ca in acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Invierii Domnului (Postul Pastilor) era lasat la libera vointa a crestinilor, durata si asprimea lui nefiind stabilita in acea vreme. Cu timpul insa, dispozitiile bisericesti care reglementau disciplina postului s-au inmultit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice si particulare, sau ale unor Sfinti Parinti, uniformizindu-se si generalizandu-se intre veacurile VII-IX in intreaga Biserica Ortodoxa.
    Postul Patruzecimii (al Paresimilor, al Pastilor). Dupa marturiile unor Sfinti Parinti, numele i s-a dat dupa postul de 40 de zile al Mantuitorului Iisus Hristos; tinut inainte de iesirea Sa la propovaduire. Despre acest post voresc: canonul 69 apostolic, canonul 50 al sinodului din Laodiceea, canonul 56 si 89 al sinodului trulan, precum si numerosi Sfinti Parinti si scriitori bisericesti.
    In privinta lungimii acestui post, la inceput el nu se tinea la fel peste tot: unii posteau o zi inainte de inviere, altii mai multe zile, pana la o saptamana. Din veacul IV avem dovezi ca acest post era de 40 de zile, iar apoi de 6 saptamani, pentru ca dupa aceea sa se fixeze la 7 saptamani (49 de zile), ultima saptamana, numita a Patimilor, fiind considerata ca un post deosebit, mai sever, legat de Pastele Rastignirii.
    Acest post a fost socotit totdeauna drept cel mai sever, de aceea indrumarile tipiconale – pe baza canonului 50 Laodiceea, 56 trulan si 40 al Sf. Nichifor Marturisitorul – prescriu cu privire la el urmatoarele: “in sfanta si marea Patruzecime, in ziua dintai a saptamanii dintai, adica luni, nicidecum nu se cuvine a manca, asisderea si marti. Iar miercuri dupa savarsirea dumnezeiestii Liturghii a celor mai inainte sfintite, mancam paine calda si se da si apa calda cu mied. Iar cei ce nu pot sa pazeasca cele doua zile dintai, mananca si beau apa marti, dupa vecernie, asisderea si batranii. Sambetele si duminicile dezlegam numai la untdelemn si vin. Iar in celelalte saptamani ajunam pana seara cinci zile, mancand mancare uscata, afara de sambata si duminica. Peste in sfanta si marea Patruzecime nu mancam, afara de sarbatoarea Buneivestiri a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si de Duminica stalparilor.”
    Postul din ultima saptamana (a Patimilor) este cel mai aspru. Constitutiile Apostolice prescriu pentru aceasta saptamana urmatoarele: “In zilele Pastelor (adica in saptamana Patimilor) ajunati, incepand de luni pana vineri si sambata, sase zile, mancand numai paine, sare, fructe uscate si band numai apa si va abtineti atunci de vin si de carne (de peste), caci acestea sunt zile de intristare si nu zile festive. Si anume vinerea si sambata, cei ce pot sa nu guste nimic pana la cantarea de noapte a cocosului. Cine insa din cauza slabiciunii nu poate ajuna amandoua zilele, sa ajune cel putin sambata”.
    Postul Patruzecimii a fost privit totdeauna drept cel mai insemnat dintre toate posturile si cel mai potrivit pentru primirea de catre credinciosi a Sfintelor Taine a Pocaintei si Euharistiei, fiind cel mai nimerit prilej de curatire de pacate, rugaciune si fapte de milostenie. Canonul 69 apostolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, iar pe laici cu excomunicarea, daca nu respectau Paresimile, asemenea miercurile si vinerile, admitand exceptii numai in caz de boala. Si porunca a IV-a bisericeasca considera acest post drept cel mai potrivit pentru implinirea obligatiei minimale a crestinilor, de marturisire a pacatelor.
    Pozitia bisericii ortodoxe romane cu privire la posturile bisericesti
    Biserica Ortodoxa Romana de la inceputurile ei a fost si a ramas credincioasa invataturii Bisericii Rasaritene, pastrand nestirbite randuielile si practica bisericeasca a postului, asa cum au fost stabilite de Sfintele Sinoade si de Sfintii Parinti. Avand legaturi neintrerupte cu Patriarhia Ecumenica a Constantinopolului, cu Patriarhiile rasaritene istorice, iar mai tarziu cu Bisericile Ortodoxe nationale, ea nu a nesocotit niciodata dispozitiile privitoare la disciplina si practica postului, recunoscute in intreaga Ortodoxie, cerand credinciosilor ei practicarea postului potrivit randuielilor canonice. Aceasta disciplina isi are temelia in oranduirile bisericesti din epoca patristica, fiind cuprinsa in canoane, in poruncile bisericesti, in Marturisirile de Credinta ale ei si in alte oranduiri, ca si in numeroase catehisme si marturisiri de credinta mai noi.
    Precum rezulta din Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, din invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa, din numeroase catehisme mai noi, din manuale de liturgica, pastorala, teologie morala, din numeroase studii si articole ale teologilor romani privitoare la post, din numeroase pastorale ale ierarhilor Bisericii noastre, din diferite indrumari si predici privitoare la post, scrise de cei mai competenti teologi si duhovnici, pozitia Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la post se poate rezuma in urmatoarele:
    1. Postul este de origine si instituire divina, fiind practicat atat in Vechiul Testament, cait si in Noul Testament, insusi Mantuitorul Hristos, practicandu-l si recomandandu-l urmasilor Sai.
    2. Postul are un inalt sens religios. El este un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfa benevola din partea crestinului, o renuntare de bunavoie la ceea ce nu ne-a fost oprit, din dragoste si pentru cinstirea lui Dumnezeu, in scopul propriei noastre desavarsiri morale. El este un exercitiu de infranare a poftelor si a patimilor, un mijloc de intarire a vointei si de practicare a virtutii, o forma a pocaintei si un mijloc de descatusare de tot ceea ce este potrivnic mantuirii noastre.
    3. Atat in invatatura Mantuitorului, a Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Parinti cat si din scrierile unor renumiti teologi, rezulta ca postul are doua aspecte: unul trupesc si altul sufletesc, spiritual, ceea ce corespunde postului extern si postului intern, care insa constituie o unitate. Postul trupesc sau extern, fara post sufletesc, este lipsit de deplina valoare morala, caci noi ne infranam de la hrana in scopul infranarii poftelor si patimilor, in scopul imbunatatirii si desavarsirii noastre duhovnicesti. Noi postim de bucate, ca sa postim de pacate, dupa afirmatia unor Sfinti Parinti. Retinerea de la bucate nu se face pentru valoarea acestui exercitiu in sine, ci pentru efectul pe care il are asupra vietii sufletesti a postitorului: infranarea si disparitia poftelor pacatoase, stapanirea vointei asupra patimilor si placerilor pacatoase, dobandirea libertatii fata de pornirile si poftele pacatoase, inaltarea si daruirea gandurilor noastre lui Dumnezeu prin rugaciune si meditatie etc.
    De aici rezulta ca infranarea nu se refera numai la mancarea de la care ne retinem, ci la efectul acestei retineri asupra trupului si sufletului: infranarea si stapanirea poftelor, dorintelor, ispitelor si patimilor. Din acest motiv, Biserica ne indeamna sa postim postul cel adevarat, bineplacut lui Dumnezeu, care este: instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant fals. “Lipsa acestora e postul cel adevarat si bineprimit”.
    4. Biserica Ortodoxa Romana a cerut totdeauna credinciosilor ei respectarea disciplinei postului in conformitate cu randuielile canonice, dar ea n-a aplicat nicicind aceasta disciplina fara dragoste si fara intelegere fata de fiii ei duhovnicesti, fata de posibilitatile si nevoile acestora. Din acest motiv, ea a dat dezlegare de post nu numai in cazuri particulare, ci si atunci cand s-au ivit nevoi generale, determinate de diferite calamitati naturale: inundatii, cutremure, epidemii, foamete, seceta, foc, razboaie etc, in astfel de imprejurari ea acordand dezlegari generale de la post. Aceasta a facut-o tinand seama de invatatura si practica generala a Bisericii Ortodoxe, precum si de practica si exemplul unor Biserici Ortodoxe surori in cazuri asemanatoare.
    Astfel, cunoastem cazuri in care unii din ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane au sesizat Sfantul Sinod, solicitand acordarea unor dispense de la disciplina postului, cu caracter mai larg. Este cunoscut cazul episcopului Partenie al Dunarii de Jos, care, la 4 mai 1899, tinand seama de starea economica, sociala si culturala a credinciosilor din acea vreme, de cresterea mortalitatii la copii si la varstnici, de prezenta unor boli epidemice care faceau ravagii si impotriva carora nu se putea lupta decat printr-o hrana mai buna si mai imbelsugata, a inaintat o cerere Sfantului Sinod, solicitand pentru credinciosi o dispensa mai generala de la post. Astfel, el ruga forul suprem de conducere a Bisericii noastre sa aprobe, pe de o parte, “imputinarea zilelor de post”, iar pe de alta parte, “dezlegarea pentru o hrana mai buna si mai indestulatoare pentru cei bolnavi si slabi, pentru lehuze si copii, pentru batrani si neputinciosi, pentru scoli si cantine, internate si ospicii, pentru armata si taranimea rurala, pentru cei ce vin cu regularitate la serviciul divin sau zidesc si contribuie la zidiri si intemeieri de biserici, scoli si asezaminte de binefacere, precum si celor ce ajuta pe fete la maritat, pe tineri la invatatura, arte si meserii si pe toti cei ce fac mila si judecata dreapta cu vaduva si cu orfanul, cu saracul si cu miselul”.
    Dar nu numai in trecut, ci si in vremea noastra, Biserica Ortodoxa Romana tinand seama de noile realitati aparute in viata credinciosilor ei, precum si de nevoile fiilor ei duhovnicesti, la propunerea Patriarhului Justinian, in sedinta Sfantului Sinod din 27 februarie 1956 a hotarat urmatoarele:
    1. Copiii pana la 7 ani sa fie dezlegati de pravila postului, putand manca in tot timpul anului orice fel de alimente.
    2. Pentru copiii de la 7 la 12 ani si pentru credinciosii de orice varsta care sunt cuprinsi de slabiciuni si suferinte trupesti, pravila postului sa fie obligatorie numai in urmatoarele zile:
    a. Toate miercurile si vinerile de peste an, afara de acelea cand este dezlegare de peste.
    b. Prima si ultima saptamana din Sfantul Post al Pastelui si tot asa din Postul Nasterii Domnului.
    c. De la 24 la 29 iunie (adica 5 zile din postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel).
    d. De la 1 la 15 august (adica cele doua saptamani ale Postului Adormirii Maicii Domnului).
    e. Ajunul Craciunului, ajunul Bobotezei, Taierea Capului Sfaintului Ioan (29 august) si Ziua Iinaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie).
    3. Pentru celelalte zile si saptamaini din timpul marilor posturi bisericesti, copiii intre 7 si 12 ani si credinciosii de orice vairsta care suint suferinzi, sa fie dezlegati a mainca: peste, icre, oua, lapte si branza.
    Iata deci o serioasa usurare si adaptare a postului la conditiile vremurilor noastre, facuta de Biserica noastra pentru credinciosii ei inainte de a se pune in discutie aceasta problema de catre toate Bisericile Ortodoxe.
    5. In conditiile vietii de astazi, cand au aparut noi situatii in viata oamenilor, acestea n-au ramas fara urmari in viata Bisericii Ortodoxe Romane si a credinciosilor ei. Biserica Ortodoxa Romana in calitate de Biserica slujitoare lumii si fiilor ei duhovnicesti, este convinsa ca are datoria sa tina seama de aceste situatii din viata credinciosilor sai. De aceea, ea este de acord cu ideea de a se tine seama in aplicarea disciplinei postului la conditiile vremurilor noastre, printr-o hotarare a viitorului Sfant si Mare Sinod Ontodox. In acest fel, ea este convinsa ca va putea aduce un real serviciu fiilor ei duhovnicesti, precum si crestinilor ortodocsi din lumea intreaga, care, prin usurarea acestei discipline, potrivit unor situatii ale vremurilor noastre o vor putea respecta.
    Pastrand dispozitiile traditionale care reglementeaza posturile ca obligatorii pentru monahi, precum si pentru clericii si credinciosii care sunt in masura si voiesc sa le respecte, dar acordand “pogoraminte” de la aceasta disciplina si extinzand sfera celor ce beneficiaza de ele, de asemenea, adaptand dispozitiile generale privitoare la post la conditiile geografice si de clima, ca si la conditiile sociale si de munca si dand o mai mare imputernicire duhovnicilor in interpretarea canoanelor si largirea pogoramintelor acolo unde este vorba de cazuri, conditii si imprejurari speciale, Sfantul si Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe va putea rezolva in mod satisfacator problema potrivirii randuielilor bisericesti privitoare la post la unele situatii ale vremurilor noastre, tinand seama si de greutatile unor credinciosi de a observa si pastra poate vechile randuieli, dar aducand si liniste in constiinta credinciosilor mai ravnitori. Prin aceasta se va putea ajunge la o mai mare pretuire si la o mai larga practicare a postului din partea credinciosilor ceea ce va contribui la progresul vietii lor religios-morale si la o sporire a autoritatii bisericesti in ochii lor.
    prof. dr. Ioan Zagrean
    pr. dr. Nicolae Necula
    Infranarea – Pr Dumitru Stăniloaie

    Un filosof roman a emis ideea ca fiinta umana este prevazuta cu un frau prin insasi constitutia sa, ca sa nu se inalte prea sus si sa pericliteze suveranitatea Marelui Anonim din varful existentei. Invatatura crestina recunoaste si ea utilitatea unei frane. Dar frana aceasta si-o impune fiinta noastra in mod liber; ea nu e o forta careia ii este supusa in mod fatal. Si rostul ei nu este sa impiedice fiinta noastra de a se inalta spre fiinta absoluta, ci, dimpotriva, de a o dezlega de lanturile care o retin din acest avant. In conceptia crestina, Dumnezeu nu Se teme sa-l ridice pe om pana la impartasirea de propria Sa fiinta, pana la indumnezeirea lui. Caci omul, chiar daca devine dumnezeu, prin insusi faptul ca are fiinta creata este numai dumnezeu dupa har, si ca atare nu pericliteaza niciodata suveranitatea fiintei divine.

    Infranarea, exercitata liber de omul credincios, nu e infranare din urcusul spre Dumnezeu, ci departare de rele, avand rostul sa-1 fereasca pe om de scufundarea totala in lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, isi are rostul ei pozitiv. Ea are sa ne ajute in urcusul spre Dumnezeu. Ratiunile divine ce iradiaza din ea o umplu de o lumina si de o transparenta care dau o perspectiva infinita intelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodata epuizat, prin rostul lui niciodata deplin deslusit in ansamblul universului, trebuie sa dea mereu de meditat ratiunii noastre si sa o inalte dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sensului si prin inradacinarea lui in infinit, prin legaturile lui, de nesfarsita complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atat mai mult, persoana unui semen al nostru, care niciodata nu poate incapea intr-o formula rationala inchisa, care nu se poate niciodata epuiza in comunicarea ei si in setea ei de cunoastere si de iubire. Cat de mult nu ne ajuta un semen al nostru sa ne ridicam spre infinitul de taine prin intelesurile interminabile din el; cat de mult nu ne fortifica in urcusul nostru spiritual prin negraitele si nesfarsitele puteri de incurajare, de incredere ce iradiaza din el!

    Lumea lucrurilor si persoanelor e menita astfel sa fie scara spre Dumnezeu, sprijin in urcusul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii aceasta adancime luminoasa, aceasta transparenta ce merge pana in infinit. In loc sa mai fie orizont de mistere, lumea devine un continut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrabatut de nici o lumina de dincolo. De fapt patimile trupesti – lacomia pantecelui, iubirea de avutie, curvia – nu mai retin din lucruri si din persoane decat ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mania, intristarea, slava desarta se explica tot din aceasta reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului si marginit. Lucrurile nu mai sunt decat ceva ce se mananca, sau dau alte inlesniri si placeri trupului: il duc repede, ii dau mirosuri si gusturi placute, ii prezinta un aspect material lucios, ii ofera o odihna comoda; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi placeri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utilizabil ca unealta pentru productia de bunuri placute trupului. Lucrurile si persoanele nu mai cuprind decat ceea ce cade imediat sub simturi, si nimic dincolo de simturi. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterala, saraca, fara reliefuri de alt ordin decat cel sensibil. Pacatul impotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e si un pacat impotriva lumii.

    Dar aceasta prefacere a lucrurilor in simple bunuri de consum si aceasta reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, in loc de a-1 face pe om mai liber, suveran in mijlocul lumii, 1-a facut sclavul ei, caci 1-a facut sclavul poftelor trupesti crescute peste orice masura, incat frana pe care crestinismul il indeamna pe om sa o puna in functiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drepturilor sale fata de impulsurile inferioare care l-au coplesit. Prin infranarea care limiteaza patimile, omul restabileste conducerea si libertatea spiritului in sine insusi. Dar prin aceasta, trezeste in sine factorul care vede in lume si altceva decat obiecte care satisfac aceste patimi. Prin infranare omul alunga de pe lume valul de intuneric si-i reda iarasi insusirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispret de lume se manifesta in infranare, ci vointa unei descoperiri a intregii maretii a lumii; infranarea nu e o intoarcere de la lume peste tot, pentru a cauta pe Dumnezeu, ci o intoarcere de la o lume ingusta si ingrosata de patimi, pentru a gasi o lume transparenta, care devine ea insasi oglinda a lui Dumnezeu si scara catre El.

    Propriu-zis intre lumea adevarata si Dumnezeu nu e un raport de excludere reciproca. Dar ca metoda prealabila pentru gasirea lumii adevarate e folositoare intoarcerea de la lume, de la lumea cazuta prin vina omului sub vraja raului, de la lumea care-si asteapta si ea suspinand eliberarea.

    Aici de fapt se despart cele doua drumuri ale crestinilor ortodocsi, dupa etapa credintei, a fricii de Dumnezeu si a pocaintei, pe care le-au parcurs impreuna. Acum monahii apuca pe un drum, crestinii din lume pe altul.

    Monahii apuca pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei stiu ca patimile se instaleaza in fiinta umana si deci omul ar trebui sa dea lupta infranarii cu sine insusi. Dar mai stiu ca vointa acestuia este slabita de aceste patimi si e mai bine sa-i fie usurata lupta cu ele, luandu-le ocazia de a se naste si starni, adica luandu-le materia care le face sa se formeze si sa se aprinda. De aceea ei aleg iesirea din lume. Prin aceasta reteaza de la inceput orice putinta de nastere si de starnire a patimii. Toata problema pentru ei de aici inainte este sa persiste in aceasta retragere, caci pofta lipsita vreme indelungata de materia care s-o satisfaca, sau de prelungirea in fapta, se vestejeste si nu mai duce la patima, sau o slabeste.

    Drumul celorlalti crestini e mai prelungit si mai putin sigur, dar nu e exclus sa ajunga si unii din ei pe varful sfinteniei; sau, in orice caz, chiar daca nu ajunge pana acolo, orice crestin e dator sa se sileasca spre un anumit progres spiritual. Iar de acest progres tine si o anumita infranare. Crestinii din lume nu pot, desigur, sa practice o infranare radicala ca monahii, dar pot practica si ei o anumita cumpatare care, sporind cu vremea, sa ajunga la infranarea monahala. Ei merg mai incet, dar pot ajunge aproape tot pana acolo. Daca le lipsesc ostenelile din proprie initiativa, cele de voie. Dumnezeu compenseaza lipsa acelora prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor greutatile si datoriile vietii, fara voie. Daca le primesc pe acestea cu rabdare, pot sa se purifice de patimi aproape ca si monahii. Daca infranarea este o virtute mai mult a monahilor, rabdarea este mai mult a mirenilor, desi nici unii, nici altii nu trebuie sa uite cu totul de virtutea celorlalti.

    Ruperea de lume a monahilor este intarita prin trei voturi: votul saraciei, al castitatii si al ascultarii. Prin acestea, ei se obliga sa persiste toata viata in aceasta renuntare la impatimirea de lume, adica in infranare. In ele se concentreaza de fapt promisiunea de a se infrana nu numai de la cele opt patimi, ci si de la tot ce le poate prilejui: Prin votul saraciei ei se obliga sa se infraneze nu numai de la iubirea de avutii, ci chiar de la orice posesiune care le poate fi un prilej spre pofta de avutie. Totodata, prin acest vot monahii se tin la adapost de putinta externa a lacomiei pantecelui, fiind lipsiti de mijloace. Prin votul castitatii se obliga nu numai la infranarea de la curvie, ci si de la legatura conjugala care-i poate starni la curvie. Iar prin votul ascultarii se obliga nu numai la infranare de la mandrie, ci si de la dreptul de a-si spune parerea atunci cand socotesc ca vad lucrurile mai just, caci si aceasta poate fi un prilej de starnire a mandriei. Taindu-si lacomia pantecelui, patima desfranarii, a iubirii de bani, a mandriei, ei isi taie implicit si patima maniei si a intristarii, care sunt sustinute de acelea.

    Deci monahul, dand aceste voturi si pazindu-le cu strictete, trebuie sa se infraneze in mod radical de la fiecare patima in parte. Si anume, de la sapte din ele: iubirea de arginti, desfranarea, mania, intristarea, lenea, slava desarta, mandria, si chiar si de la ceea ce le poate prilejui. in privinta mancarurilor insa nu i se cere o renuntare radicala, nici macar o imputinare exagerata, ci numai o cumpatare.

    Monahul trebuie sa fuga numai de imbuibare, de ceea ce este peste masura, ba chiar de saturare, sculandu-se de la masa putin inainte de a se fi saturat. Dar in privinta cantitatilor si a felurilor de mancare, nu se da o regula uniforma, caci cei mai debili trebuie sa se hraneasca mai bine, iar cei mai plini de vitalitate, mai putin. Principiul e ca mancarea sa sustina trupul ca unealta de lucru duhovnicesc, deci sa nu devina o piedica nici prin debilitate, nici prin prea mult must in el.

    In general, toti Parintii recomanda monahilor mancarea de post si din cand in cand ajunari sau retineri totale de la mancari. Mancarile de post au si ele rostul de a slabi puterea neretinuta a poftei, care face din om un rob si-i ia putinta de a vedea si altceva in cele le mananca decat materia de consumat. Prin slabirea poftei, mancarea devine un act in care e prezenta si reflexia, si gandul la Dumnezeu. Ratiunea nu mai e slujitoare la dispozitia poftei, ci redobandeste rolul de conducatoare. In jurul actului mancarii se coboara o lumina duhovniceasca; nu mai e un act irational, inchis in intuneric. Dar postul mai inseamna si un act de preamarire a lui Dumnezeu, pentru ca este un act de infranare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale si trupesti, in asa masura incat nu mai incape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dandu-ne iluzia, si traind astfel, de parca numai persoana noastra ar exista si parca pentru ea ar fi toate. Omul sufera de o buhaiala monstruoasa a eului, caci extinderea lui egoista nu e o adevarata crestere, ci o umflare bolnavicioasa, care vrea sa se intinda peste toti si toate. Ea e produsa prin convergenta tuturor patimilor, e manifestarea lucrarilor tuturor microbilor spirituali salasluiti in eul nostru. Postul e antidotul impotriva acestei extensiuni patologice a poftelor si a egoismului. El e adunarea smerita a eului in sine, dar prin transparenta sa vede pe Dumnezeu si se umple de viata consistenta a lui Dumnezeu. Aceasta e cresterea duhului din om, din Duhul dumnezeiesc. Humai in Dumnezeu si din Dumnezeu cel infinit poate creste omul spiritual si in armonie cu toti si cu toate. Dar egoistul, vrand sa creasca in afara lui Dumnezeu si a relatiilor iubitoare cu semenii, creste numai in aparenta si pentru scurta vreme.

    Postul cu trupul este el insusi un act de crestere spirituala. Este o incordare a vointei si o reasezare a domniei spiritului asupra trupului. in conceptia crestina, in special ortodoxa, sufletul si trupul nu-si traiesc viata izolat, ci, in starea normala, sufletul trebuie sa spiritualizeze trupul, si trupul sa fie mediul de lucrare a spiritului.

    Dar Sfintii Parinti scot in relief, ca efect al postului, pe langa slabirea celorlalte pofte ale trupului, in chip deosebit, pastrarea neprihanirii. Mai ales tinerilor le este necesar postul. “Trupul tanar, spune Marcu Ascetul, ingrasat cu felurite mancari si bauturi de vin e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de fapt de aprinderea placerilor trupesti, iar mintea e robita de fierberea poftelor rele, neputand sa se impotriveasca placerilor trupului. Caci ingramadirea sangelui pricinuieste imprastierea duhului. Mai ales bautura de vin nici sa n-o miroase tineretea, ca nu cumva prin focul indoit, nascut din lucrarea patimii din launtru si din bautura de vin, sa i se infierbante peste masura dorul de placere al trupului si sa alunge de la sine placerea duhovniceasca a durerii, nascuta din strapungerile inimii, si sa aduca in aceasta intunecare si impietrire. Ba, de dragul placerii duhovnicesti, tineretea nici la saturare de apa sa nu se gandeasca. Caci putinatatea apei ajuta foare mult la sporirea in neprihanire”.

    Parintii recomanda o infranare necontenita de la toate patimile. Desi infranarea de la lacomia pantecelui este cea care usureaza infranarea de la celelalte, nu trebuie sa neglijam pe nici una, pentru ca patimile sunt oarecum un intreg, un balaur caruia taindu-i-se un cap, scoate altul la iveala. Mai subtila e patima slavei desarte. Ea e prezenta adeseori chiar cand ni se pare ca suntem eliberati de patimi. Ea creste chiar pe locul unde au fost taiate altele, hranindu-se cu sangele lor. Ea rasare chiar pe marginea smereniei si in general pe marginea oricarei virtuti.

    Luptand impotriva patimilor, le micsoram treptat. Sfantul Maxim Marturisitorul fixeaza patru trepte ale acestui progres: 1. Oprirea manifestarilor lor in fapte pacatoase. Obtinerea nepacatuirii cu fapta este prima nepatimire. 2. Scaparea de gandurile patimase aduse de pofte in constiinta. Biruinta asupra lor ne aduce a doua nepatimire. Lipsind acestea, nu se poate trece la fapte. 3. A treia treapta consta in a face pofta noastra naturala sa nu se mai miste spre patimi. Prin aceasta se obtine a treia nepatimire. A patra treapta e inlaturarea din minte a oricaror inchipuiri sensibile, peste tot. Aceasta duce la a patra nepatimire. Nemaivenind acestea in minte, nu mai pot cobori in subconstient, ca sa miste pofta spre patima.

    Desigur, nepatimirea din urma nu ne este idealul final ci dupa ea trebuie sa ajungem in stare sa primim in noi icoanele lucrurilor fara sa se mai nasca in noi nici o patima. Aceasta se intampla cand prin ele se fac stravezii ratiunile lor dumnezeiesti. De abia dupa aceasta mintea se uneste cu Dumnezeu intr-o stare mai presus de rugaciune (Isaac Sirul, Cuv. XXXII).

    Schema aceasta a luptei nu vine in contrazicere cu ceea ce spuneam mai inainte, ca momentul decisiv in desfasurarea patimii este asentimentul ce-1 da ratiunea unei patimi, si deci aici trebuie data lupta de la inceput, nu pe urma, cand e pe cale sa treaca acest gand in fapta. La inceputul vietii noastre duhovnicesti nu obtinem dintr-o data succesul in aceasta etapa. Dar, chiar daca am pierdut lupta acolo, putem opri trecerea pacatului in fapta prin diferite mijloace, dintre care unul principal este sa fi luat masuri ca sa ne lipseasca prilejul sau materia ispitei. Iar monahul a luat aceste masuri in mod radical, prin iesirea din lume. Chiar daca persista numai in aceasta stare, a atins prima tinta. Dar el este deocamdata numai in chip exterior monah. Ca sa devina un monah interior, duhovnicesc, trebuie sa ajunga cel putin la curatirea de gandurile patimase, adica sa fie in stare sa-si opreasca mintea de a-si da asentimentul la patima starnita in constiinta. Odata ajuns aici, nepatimirea primei trepte se va mentine de la sine, nu prin mijloace externe si in mod artificial. De observat insa ca lupta pentru aceasta a doua nepatimire nu e separata cu totul de cea dintai, desi isi are Si o faza proprie a ei, caci cine se mentine cu staruinta in nepacatuirea cu fapta, slabeste si gandul pacatului. Vrand nevrand, el faureste si argumente pentru nepacatuirea cu fapta si aceste argumente slabesc argumentele care sustin gandul ispitelor in constiinta. Tot asa se intampla si cu nepatimirea a treia, obtinandu-se in parte prin staruinta in prima si in a doua. Caci prin ocolirea indelungata a pacatului cu fapta si prin slabirea gandului la pacat, se vestejeste treptat si tendinta poftei dupa patima.

    Retragerea din lume nu-1 scuteste pe monah de continuarea efortului de a se infrana de la pacatul cu lucrul. Caci desi a iesit din lume, n-a putut iesi cu totul. In parte lumea merge cu el; el ramane si acolo un In-der-Welt-sein, cum ar spune Heidegger. De pilda, el duce cu sine necesitatea de a manca, iar aceasta ii impune o continua infranare ca sa nu devina lacom. Dar pe langa aceasta, el poate fi mandru, adica increzut in succesele dobandite prin eforturile sale de curatire, sau poate fi lenes, chiar in cea mai completa retragere. Pe langa aceasta, el trebuie sa petreaca intr-o obste monahala, daca nu tot timpul, cel putin multa vreme dupa retragerea din lume, pentru a invata anumite infranari de la altii si pentru a se deprinde in ascultare si smerenie. Dar acolo este expus nu numai la patimile amintite, ci si la primejdia de a se mania, de a barfi, de a flecari, de a minti. Mania si barfa tin de ura fata de aproapele; flecareala, de lene; iar minciuna, cand nu e barfa altuia, e scuza a lenei proprii, sau lauda de sine, cum poate fi pe de alta parte si flecareala.

    Aci ne vom opri putin asupra infranarii de la barfa, flecareala, minciuna si somn prea mult, ca fapte externe pacatoase. De manie si mandrie, ca miscari patimase mai launtrice, va fi vorba mai incolo.

    “Barfa este puiul urii. Ea fatareste iubirea. Am auzit pe unii barfind si am ramas uimit, caci acesti lucratori ai raului spuneau, in apararea faptelor lor, ca fac aceasta din iubire si grija pentru cel barfit. De zici ca-1 iubesti, roaga-te pentru el, uitand, nu-1 sapa. Caci acesta e modul primit de Domnul. Iuda a fost in ceata apostolilor, iar talharul, in ceata ucigasilor, si intr-o clipa si-au schimbat locurile. Nu te sfii de cel ce barfeste pe aproapele, ci mai degraba zi: “inceteaza, frate, eu in fiecare zi pacatuiesc, deci cum il voi judeca pe acela?”. Precum e de strain focul de apa, asa e de strain gandul de a judeca, de cel ce vrea sa se pocaiasca. Chiar de vezi pe cineva pacatuind in ceasul mortii, nu-1 judeca. Caci judecata lui Dumnezeu nu e descoperita oamenilor. Unii au facut pacate mari la aratare, dar au facut lucruri si mai mari in ascuns. Cu ce judecata veti judeca, cu aceeasi veti fi judecati, adica in cele ce-1 barfim pe aproapele, in acelea vom cadea … Contabilii ageri si exacti ai greselilor aproapelui cad in aceeasi patima, fiindca nu au avut in grija si in amintire deplina si stabila gresalele lor. Caci daca cineva isi priveste amanuntit pacatele sale, sfasiind valul iubirii de sine, nu va mai avea grija de nimic altceva in viata, socotind ca nu-i ajunge timpul nici pentru a-si plange pe ale sale, chiar de ar trai o suta de ani si chiar daca ar vedea pornind din ochii sai tot Iordanul preschimbat in lacrimi. Dracii sau ne indeamna sa pacatuim, sau, nepacatuind, sa judecam pe cei ce pacatuiesc, ca prin pacatul al doilea sa ne spurce cu primul, ucigasii! Precum parerea de sine, chiar fara alta patima, poate pierde pe om, tot asa judecarea acelora, in sine, chiar singura, ne poate pierde”.

    Precum toate infranarile, fie ele chiar si numai de la manifestarile pacatoase externe, nu sunt numai actiuni negative, ci au efecte pozitive si launtrice, asa si infranarea de la barfeala face sufletul sa se concentreze asupra sa intr-o meditatie la aplecarile si scaderile proprii.

    De vorba multa, Ioan Scararul zice ca e “semnul slavei desarte, care se manifesta prin ea”. Ea e “dovada ignorantei, usa barfei, indrumator spre usuratate, sluga minciunii, pierzatoarea smereniei, pricinuitoarea minciunii, inainte-mergatoarea somnului”. Iar tacerea are virtutile contrarii. “Cel ce si-a cunoscut gresalele isi tine limba, iar vorbaretul inca nu s-a cunoscut pe sine. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si vorbind in ascuns cu El primeste lumina de la Dumnezeu”. Precum prin patimile trupesti omul cauta in afara, spre lume, golindu-se de spirit, tot asa vorba multa e undita prin care slava desarta umbla dupa lauda oamenilor, deci e tot o robire a omului fata de cele din afara.

    “Minciuna e fiica fatarniciei”, spune tot Ioan Scararul. “Dar precum toate patimile se deosebesc in vatamarile ce le pricinuiesc, tot asa si minciuna. Caci alta este judecata ce si-o atrage cel ce minte de frica judecatii, si alta, cel ce minte fara sa-1 ameninte un pericol; alta, cel ce minte din placere; alta, cel ce minte ca sa starneasca rasul celor de fata si alta, cel ce minte tesand intrigi impotriva aproapelui, ca sa-i faca rau. Copilul nu cunoaste minciuna, nici sufletul golit de rautate. Cel inveselit de vin spune adevarul in toate, iar cel imbatat de frangerea inimii nu va putea minti”. Monahii trebuie sa se infraneze si de la somnul prea mult, silindu-se la priveghere. Somnul leneveste spiritul, ii slabeste puterile de autodisciplinare, de concentrare, de stapanire asupra trupului. Iar privegherea e semnul unei biruinte a vointei. Ea tine incordata atentia mintii la gandurile din ea si face sa izvorasca in inima intelegeri tot mai inalte. Sfantul Isaac Sirul spune: “Pe monahul ce staruie in priveghere sa nu-l socotesti purtator de trup. Lucrul acesta tine cu adevarat de treapta ingereasca. Sufletul care se osteneste vietuind in priveghere si impodobindu-se cu ea are ochi de heruvimi, ca sa se atinteasca si sa caute pururea la privelistea cereasca” (Cuv. XXIX, ed. Spetsieri, p. 123).

    Peste tot. Parintii cer monahilor, pe langa multele infranari de la pacatuirea cu fapta, un sir de osteneli. Astfel, pe langa privegheri, lecturi sfinte, recomanda starea in priveghere indelungata, culcatul pe jos, diferite lucrari corporale. Prin acestea se vestejeste pofta. Acestea, impreuna cu toata gama de infranati constituie ostenelile sau chinurile de bunavoie, asumate din proprie initiativa.

    O alta infranare externa care se recomanda in scrisul ascetic consta in inchiderea simturilor spre lucrurile din afara, mai ales la inceput, pana nu ne-am deprins sa biruim miscarile patimase din noi si cu deosebire in momentele cand simtim ca e pe cale de a se starni o asemenea miscare. Daca n-am trage atunci perdelele peste geamurile simturilor, ne-ar fi cu neputinta sa infranam o oarecare pofta de a trece la fapta. Desigur, dupa ce s-a eliberat cineva cu totul de patimi, acela poate privi spre lucrurile din afara, si e bine sa priveasca pentru a desprinde din ele ratiunile divine. Numai cat timp e neexperimentat, cat e prunc duhovniceste, trebuie sa se fereasca de privirea lucrurilor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s